Flacara
header
Cautare: nr curent arhiva


Lantul angoaselor



       - Când ati revenit în România?
- Dupa o absenta de aproape trei decenii - de când începusem sa-mi fac studiile superioare la Bucuresti - am revenit în România la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, cu o bucurie de nedescris. Parca visam. Nu-mi venea sa cred. În toti acei ani ascultam seara de seara postul de radio Bucuresti si îi spuneam deseori fiului meu, Ardian: „Daca ma vor întreba vreodata: vrei sa te duci trei luni în America, sau trei zile la Bucuresti, voi alege fara nicio discutie Bucurestiul”. Atât de puternice au ramas în inima mea impresiile din aceasta tara binecuvântata! La începutul anului 1990, fostul meu coleg român de facultate, doctor inginer Aurel Ionel, printr-o scrisoare calda si plina de dor, mi-a trimis invitatii pentru cei patru membri ai familiei mele, ca sa stam o luna la el casa. Generozitatea sa ne-am gândit s-o “înjumatatim”. Asadar, urma sa plec numai eu si fiul meu, Ardian. M-am dus la Ambasada României de la Tirana. Consilierul Ghe.Mi., dupa ce ne-a adresat unele întrebari formale, ne-a acordat viza. Era într-adevar o mare bucurie, mai ales pentru mine. Peste câteva zile, m-am suit în avion - atunci era o linie directa pâna la Bucuresti si biletele erau ieftine - si am ajuns la capitala României...
Cum era si firesc, dupa atâtia ani, mi-am îndreptat pasii spre Uniunea Culturala a Albanezilor din România (UCAR), care îsi avea sediul în apropiere de Parcul Cismigiu, în inima Bucurestiului. Acolo l-am cunoscut si pe domnul Ge.Ma., care atunci, deci la începutul anilor ‘90, detinea functia de presedinte al organizatiei sus-mentionate. M-a durut foarte tare când acest domn a comunicat cu mine în româneste, fiindca nu stia (si înca nu stie) nicio boaba de albaneza! Nu mi-a fost greu sa ma conving ca faimoasa colonie albaneza de altadata - care acum numara nu mai mult de 520 de persoane - cazuse în mâna unor “surdo-muti”, care, aidoma presedintelui lor, nu vorbeau si nu întelegeau albaneza.
- Cât timp ati stati atunci în România?
- Exact o luna. Imediat ce m-am întors la Tirana, impresiile de nesters de la vizita în Tara Dacilor le-am facut cunoscute si lui Ghe.Mi., care, începând din acea zi, ori de câte ori se organiza vreo activitate culturala la ambasada, ma invita. Pe acest diplomat cu experienta, l-am apreciat pentru ca a învatat destul de bine limba albaneza. A stiut sa stabileasca legaturi cu oamenii, largindu-si cercul cunostintelor, sau, cum spune poporul, „sa se împrastie ca uleiul în varza”. Îl întâlnisem la diferite receptii oferite de ambasade si la activitati culturale desfasurate la Tirana. Între-timp, am fost ales membru la conducerea Asociatiei de Prietenie Albania-România. În aceasta calitate, m-am straduit sa fac cunoscute istoria si cultura române sti, vorbind la Radio si la televiziune, unde l-am invitat o data si pe Ghe.Mi.. Am scris si am publicat articole în ziare si în reviste si am organizat, în premiera la Casa Militarilor din capitala, o activitate cu participarea diplomatilor straini (în acest caz al diplomatilor români), unde au fost prezentate referate si comunicari dedicate legaturilor traditionale albano-române. Despre acestea din urma, mai târziu am scris o carte, urmata de traduceri din literatura si istoria României etc. De câte ori ne întâlneam, Ghe.Mi. ma felicita. O data însa, dupa ce citise la “Zëri i Popullit” (Vocea Poporului) [4] doua articole ale mele despre Societatea Deschisa, nu îi fusese pe plac faptul ca eu adusesem ca exemplu pozitiv Ungaria în privinta succeselor în democratizarea vietii si a economiei. I-am spus ca acesta era adevarul: Bucurestiul nu era (si înca nu este) la un pas cu Budapesta. Întrun alt caz, când istoricul de origine aromâna, Koli Xoxi, i-a vorbit lui Ghe.Mi. în termeni elogiosi despre mine pentru contributia la cunoas- terea reciproca a celor doua culturi, albaneza si româna, acesta din urma i-a raspuns. “Asa actioneaza Kopi cu toti”. Profund surprins, Koli a replicat: “Ca om de stiinta, Kopi scrie si despre alte tari, cu România însa este legat sufleteste”.
Participând ca invitat la înfiintarea Fundatiei „Nicolae Titulescu”, iar apoi fiind ales membru al Comitetului Director International al Centrului European de Studii Interetnice si de Comunicare de pe lânga Academia Româna, precum si în alte organisme sau institutii stiintifice, am avut ocazia sa fac cunostinta cu mari personalitati ale lumii culturale, stiintifice si politice românesti: Alexandru Balaci, Mihai Draganescu, Razvan Thodorescu, Adrian Paunescu, Mircea Malita, Gheorghe Prisacaru, Marin Sorescu, Dan Grigorescu, Laurentiu Ulici, Nicolae Cajal, Raoul Sorban, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Ion Brad, Ion Iliescu, Zoe Petre, Adrian Nastase, Nicolae Herlea, Marcel Guguianu, Gheorghe Adoc, Al. Piru… Fundatia Culturala Româna mi-a creat posibiltatea ca, timp de trei luni sa ma documentez în eminescologie, iar rectorul Universitatii din Bucuresti, renumitul profesor Emil Constantinescu m-a propus sa predau limba italiana în cadrul catedrei respective a Facultatii de limbi straine. Între-timp, fiiilor mei li s-au acordat burse de studii în România. În consecinta, m-am hotarât sa ma mut cu întreaga familie în capitala româna.
Printre primele preocupari ale mele, a fost ca, cel putin Ge.Ma. si familia sa sa învete de la mine bazele limbii albaneze… „Va veti bucura de doua favoruri, le-am marturisit: veti avea profesor person al si gratuit!”… De fapt, am si început, dar în curând am înteles, nu numai eu, ci si Ge.Ma., ca nu se putea face nimic. Asadar, pesedintele Ge.Ma. a continuat sa comunice prin traducator cu conationalii veniti din tara mama, respectiv din celelalte teritorii albaneze si din diaspora. Fapt ciudat ca, în epoca comunista, necunoasterea limbii albaneze nu l-a împiedicat pe acest individ sa-si exercite sarcina de cenzor al presei albaneze, care venea în România de la Tirana… În acea perioada, dar si mai târziu, Ge.Ma. a vizitat Albania, Kosovo, Macedonia si alte tari, unde traiesc albanezi sau oameni de stiinta care se ocupa de problemele albaneze. Ba mai mult, în tarile sus citate si-a petrecut sejururi îndelungate, ca sa “însuseasca” limba albaneza, stând cot la cot cu “conationalii” si mai ales pentru a cunoaste “pasurile” lor. În anul 1994, regretatul profesor, Stefanaq Pollo, care vorbea foarte rar si putin, mi-a spus sa fiu foarte atent în relatiile cu Ge.Ma.. “Sa nu stai prea departe de el, dar nici prea aproape…”, mi-a sugerat, fara sa-mi lase sa-i cer o explicatie în aceasta directie.
La un moment dat, Ge.Ma. mi-a propus sa ne ducem împreuna la Prea Fericitul Parinte Teoctist, pe care, mia spus, îl cunostea de aproape. Am acceptat, desi nu mi-a dezvaluit nimic despre scopul efectuarii acelei vizite. Ajunsi la Dealul Mitropoliei, am fost imediat anuntati ca Prea Fericitul era gata sa ne primeasca. Dupa ce domnul Ge.Ma. m-a prezentat ca pe un “mare aromân”, care “aidoma tuturor aromânilor, ar dori ca arhiepiscop al Albaniei sa fie un român, nu un grec”, Parintele Teoctist a replicat: “Asa ceva nu depinde de noi. Decizia îi apartine si este luata deja de catre Patriarhia Ortodoxa cu sediul la Constantinopol”. Si, pentru a umple “golul” tacerii care se instalase imediat, Prea Fericitul Parinte mi-a daruit cu o dedicatie calda, un exemplar al Bibliei, pe care îl pastrez cu sfintenie.
La iesire, cu mult tact, i-am cerut domnului Ge.Ma. - bineînteles în româna - explicatii pentru cele spuse de el, repetându-i ca eu “sunt suta la suta albanez”, ceea ce nu ma împiedica sa tin foarte mult la români si la România, pe care o consider o a doua patrie. Ge.Ma. a trecut totul cu o usurinta extrem de ciudata, punând accentul pe faptul ca “nu oricine ajunge la Teoctist. Asadar, sa ne bucuram de eveniment!” Cu aceeasi “tenacitate”, Ge.Ma. a facut un alt pas, de data aceasta de bun augur: mi-a aranjat o întâlnire cu profesorul Victor Craciun, presedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Cu o voce calda, catifelata si totusi impunatoare, din momentul în care l-am cunoscut, întrun ansamblu arhitectonic clasic - Cercul Militar National - Victor Craciun mi-a ramas în minte, odata pentru totdeauna, cu imaginea sobra si puternica a barbatului care ne dezvaluie istoria românilor sub semnul unei vaste cunoasteri. Ge.Ma., care era asezat la masa lânga baiatul meu, Ardian – cel dintâi bursier al statului român dupa evenimetele din ‘89 – la un moment dat a tinut sa-i faca ecou refrenului de pe dealul Mitropoliei: “Vedeti, domnule Craciun, în fata aveti doi aromâni adevarati!” Greseala se corecteaza, iar daca se repeta, devine vina. „Domnule Ma. - am intervenit, de data aceasta brusc - noi suntem albanezi”. Profesorul Craciun s-a aratat gata sa transeze amical acest „incident”. „Care e problema?”, s-a exprimat retoric, adaugând un calduros „Pofta buna!”
De acum încolo nu-mi mai facea impresie faptul ca Ge.Ma., cu tata albanez din Macedonia, cu mama si sotie romance, dupa caz si interes, spunea uneori ca este albanez si musulman (tatal sau avea nume tipic islamic), alteori ca este roman si crestin (fiica sa se numeste Cristia), deseori ca este slav sau evreu (sufixele - vici si - ovici, ale numelui sau).
Revenind la profesorul Craciun, vreau sa subliniez respectul manifestat de dânsul fata de valorile spirituale si culturale ale poporului meu. Aceasta afirmatie se poate ilustra, între altele, prin ideile cuprinse în prefata “Antologjia e poezisë rumune” (Antologiei poeziei românesti), cu fragmente din opera a 185 de autori români, pe care am tradus-o în albaneza. Prefata sus mentionata este un eseu plin de miez, fiind un expozeu amplu menit sa usureze perceptia cititorului albanez asupra evolutiei poeziei românesti. Ea a fost calificata de critica literara albaneza ca “o oglinda luminoasa a afinitatilor si a interferentelor româno-albaneze pe toate planurile”.
Marele poet si luptator, Adrian Paunescu, si profesorul Victor Craciun, ca doi adevarati europeni, au stiut sa îmbine optiunile, drepturile si libertatile indivizilor, de alta etnie, cu atasamentul lor fata de comunitatea româneasca, facându-te sa nu te desprinzi de România niciodata. Sa fiu mai concret: respectându- mi identitatea etnica, Adrian Paunescu si Victor Craciun m-au apreciat ca reprezentant al intelectualitatii albaneze si al conducerii Asociatiei de Prietenie Albania- România, m-au facut sa ma simt puternic si capabil sa particip cu plenitudine si sa fiu ales la organele de vârf ale Ligii Culturale si ale Congresului Spiritualitatii Române sti, la lucrarile carora am învatat si mi-am aprofundat multe cunostinte de istoria si de geografia românismului, dar mai ales mi-am dezvoltat respectul si dragostea fata de România si de neamul românesc, contribuind, în limita posibilitatilor mele, în a face cunoscute cât mai bine în lumea albaneza, turca si sud-est europeana, valorile lor nestemate.
Aici se poate include si revista bilingva “Haemus”, care continua sa apara la Bucuresti din 1998, ca un alt pod de legatura între cultura albaneza si cea româna, cu intentia ca ambele sa se întinda, aidoma unui pod înspre cultura europeana. De la bun început, la realizarea acestor obiective am avut alaturi personalitati de frunte românesti, ca regretatul Alexandru Balaci, Florin Constantiniu, Alexandru Suceveanu, Stelian Brezeanu, Iancu Fischer si altii.
- Cu Ghe.Mi. ati mai comunicat?
- Într-un fel, am fost obligat sa intru în legatura cu dânsul fiindca am aflat ca, prin comportamentul sau, îi lasase un gust amar farmacistului respectat Lika Kolani, când acesta l-a întrebat cum trebuia sa procedeze fiul sau, medic chirurg, pentru a-si asigura o specializare post-universitara în România. În momentul în care Lika, dupa cum îi sugerasem, i-a transmis salutarile mele, adaugând ca-mi este cumnat, Ghe.Mi., în prezenta unei multimi, i-a spus: “Prea multi sunt cei care zic ca el.... Noi nu primim ordine de la Kopi!”. Acest dialog avusese loc tocmai când eu ma stabilisem cu familia la Bucuresti. Iam trimis stire lui Ghe.Mi., precizând ca transmiterea salutarilor din partea mea nu însemna vreo cerere de favoruri. Imediat dupa aceea s-a aratat dispus sa rezolve problema fara întârziere, dar eu îmi luasem deja masurile necesare, asigurând aprobarea respectiva din partea Ministerului Învatamântului al României. Fiul lui Likë, Henri si-a dus la bun sfârsit specializarea în chirurgie si, de câtiva ani, lucreaza la un spital din Tirana.
La Tirana, Ghe.Mi. ma întrebase deseori daca eram aromân. Desi îi dadeam totdeauna acelasi raspuns: “Nu sunt aromân”, facea cum ca uita.
Dat fiindca, se pare, nu era convins, o data i-a spus si presedintelui Asociatiei Aromânilor din judetul Pogradec, inginerului si colegului meu vechi, Kopi Nanushi, daca întradevar nu eram aromân. Kopi Nanushi, sau tizul, cum ne chemam reciproc, i-a zis clar: “Cu un aromân ca mine, Kopi Kycyku are în comun întâmplator doar prenumele, nimic altceva!”
Dupa ce s-a întors în propria sa patrie, Ghe.Mi. a devenit mai albanez decât albanezii în sensul ca usile ambasadei nostre le deschide(a) si le închide(a) mai des decât la el acasa [5]. A avut si mai are un atu tare: conduce Asociatia de prietenie Româno-Albaneza, ale caror temelii le-a pus împreuna cu loctiitorul sau, Ma.Do.. Mi-a facut impresie buna faptul ca Ghe.Mi. dorea sa ne stea cât mai aproape: a început sa ma întrebe ce dificultati întâpinam si cu ce ar putea sa ne ajute. Lucruri într-adevar emotionante pentru niste straini ca noi. Ba mai mult: când s-a nascut nepoata mea, Iulia-Maria, în 1999, a insistat sa devina nasul ei.
Foarte curând însa, constatând schimbarea atitudinii fata de noi din partea lui X si Y, care ne fusesera prieteni, si, auzind pe undeva întâmplator, dar nu numai, lucruri dubioase, eram în curs de a ne convinge ca Ghe.Mi. ne râdea în fata si ne baga cutitul din spate. Culmea a fost atinsa când am aflat ca sus-mentionatul ne-a prezentat sub o lumina nefavorabila la Romeo Sandulescu, director la Ministerul de Externe al României (acum consul general în orasul ucrainean Cernauti). Acesta din urma mi-a spus atunci mie si lui Ardian (fiul meu, n.n.): Ce are cu voi Ghe.Mi., de nu lasa piatra fara s-o arunce împotriva voastra? Dar degeaba, fiindca noi stim ca sunteti iubitori ai natiunii noastre”. Despre aceasta atitudine a lui Ghe.Mi., Sandulescu mi-a vorbit mai pe larg în iunie 2005, când se afla în vacanta la Bucuresti. L-am întâlnit întâmplator la Târgul de Carte “Bookarest 2005”. Acolo m-a pus la curent ca Ghe.Mi. se dusese atunci nu singur, ci împreuna cu Fi.Te., coleg de curs al lui Ma.Do. si fost ambasador al României la Tirana, care acum devenise secretar de stat pe lânga Guvernul român. Mai mult decât ciudat acest binom Ghe.Mi.-Fi.Te., având în vedere ca se zvonea ca, în perioada în care lucrau împreuna la ambasada din Tirana, se certau precum câinile cu pisica. Se pare ca “preocuparea” de Kycyku i-a împacat si împrietenit...
...Tot în anul 2001, dintr-o convorbire pe care am purtat-o cu scriitorul Sorin Teodorescu, atunci director al unei directii la Ministerul Învatamântului, care se ocupa de studentii straini si de diaspora româneasca, am dedus clar ca tocmai Ghe.Mi. îl bârfise la Ministerul Apararii Nationale a României pe fiul meu imediat dupa ce aflase ca acesta ar putea sa mearga la Vlora (oras riveran albanez), ca traducator al militarilor români.
Mai departe: presedintele Asociatiei Aromânilor din Albania, Vanghele Shundi, invitat la Congresul Spiritualitatii Românesti, mi s-a adresat tipând: “Asculta, tu, profesore! Daca mai îndraznesti sa mai vorbesti o data în numele aromânilor, o sa patesti rau de tot!”. Desi mi-a vorbit în albaneza, tonul si strâmbarea fetei sale au atras atentia participantilor numerosi. Unul dintre prietenii mei români, a venit lânga mine ca sa afle ce s-a întâmplat. “Asa suntem noi albanezii – i-am raspuns zâmbind – chiar si atunci când vorbim de lucruri obisnuite, ne ridicam tonul”. În acel moment, m-am adresat lui Vanghele Shundi: “Nu am vorbit si nici nu am de gând sa vorbesc în numele aromânilor. Sunt albanez si aceasta îmi ajunge. Despre aromânii scriu la fel ca pentru turcii, pentru macedonenii, pentru indienii, pentru românii...”. Între-timp s-a apropiat de mine ziaristul Jani Gusho, pe care îl cunoscusem de când lucrea la “Zëri i Popullit” (Vocea Poporului) [6]. “Domnul profesor, - mi-a soptit la ureche, - Vanghele este destul de necioplit, în cazul acesta însa nu este vinovat. Am fost de fata când Ghe.Mi. i-a spus: “Cât de bine v-a reprezentat Kopi pe voi, aromânii, vorbind în numele vostru în Bulgaria!”
Adevarul era ca, într-o activitate internationala desfasurata în orasul bulgar Vidin, unde au participat si Ghe.Mi. si Ma.Do., organizatorii ei, în frunte cu presedintele Comunitatii Românilor din Bulgaria, simpatizantul înflacarat al natiunii albaneze, inginerul Ivan Alexandrov, m-au ales la prezidiu, invitându-ma si sa tin o cuvântare. Iata ce am spus în mare: “ca orice albanez, ma simt mândru ca poporul meu, mic în numar, dar mare la suflet, prin toleranta-i proverbiala, a tinut totdeauna relatii de prietenie cu toate minoritatile, iar cu aromânii - relatii fratesti”. Ma.Do., fost student roman la Universitatea de Stat din Tirana ma turnase la Ambasada Albaniei la Bucuresti, când aceasta avea în frunte pe Fran Çukaj.

Interviu cu : Kopi Kycyku