Flacara
header
Cautare: nr curent arhiva


Sansa si onoarea de a fi contemporan cu Adrian Paunescu (III)



       In zilele sfintei revolutii, în mod sinergic si empatic am tinut legatura si cu grupele de revolutionari din zonele învecinate. In acest mod, am reusit sa iau legatura si cu domnul Adrian Paunescu, chiar la locuinta personala a acestuia situata în zona centrala a municipiului, care a sustinut moral actiunile insurectionale. Îmi aduc aminte cum în una din primele zile ale revolutiei am iesit în strada cu domnii Adrian si Andrei Paunescu si cu un grup de simpatizanti am mers în fata la hotelul Intercontinental, unde am cântat si ne-am manifestat bucuria reusitei revolutii. Cu aceasta ocazie –dat fiind ca Andrei avea o chitara cu el- am reînviat spontan spiritul si fiorii “Cenaclului Flacara,” lansând în spatiul limitrof acorduri sonore cunoscute din muzica tânara, cum au fost: “Doamne ocroteste-i pe români”; “Traiasca România”; Desteapta-te române”; “Tara”; “Români pentru români” “Juramânt pentru Ardeal” si altele foarte mobilizatoare în acele momente tensionate si de grea încercare pentru întregul popor român.
La întoarcere spre casa, -în dreptul Ambasadei SUA- un individ beat ne-a inoportunat, manifestându-se galagios, fapt ce a determinat paza armata a ambasadei (care era în consemn special) sa descarce o arma la verticala (în gol). Un ziarist ce se afla în preajma a denaturat realitatea, trasmitând un comunicat de presa ireal, chipurile ca poetul Adrian Paunescu a fost atacat de un grup de revolutionari. De fapt, grupul de revolutionari, printre care eram si eu, îi însotea pe domnii Adrian si Andrei Paunescu, dupa ce ne manifestasem revolutionar cu aclamatiile celor prezenti.
In prezilele revolutiei, poetul înscria premonitional în versuri « Dreptul la adevar », cu precizarea derutanta:
Ochii nostri sa vada,/Gura noastra sa spuna/Ca adevarul/E/Cea mai frumoasa/Minciuna./Si, totusi, prin noi,va învinge-adevarul,/Pe care mincinile l-au întarit.
Stiu ca în acea perioada si colegul de revolutie, domnul Gelu Voican Voiculescu tinea legatura sinergic cu personalitatea Adrian Paunescu. De altfel, în acele momente cruciale pentru tara, familistul Adrian Paunescu era în mod îndreptatit sa stea acasa ocrotitor, având în familie un mare eveniment, se nastea premonitional, fetita Ana - Maria, odata cu revolutia româna, la o 100 de ani de la ivirea lui Eminescu si la doua sute de ani de la revolutia franceza.
In primele zile ale revolutiei, am reusit sa-i capacitam si pe fratii nostri de peste Prut. Astfel a fost primit Vasile Secareanu, redactorul sef al ziarului democrat « Tara » din Chisinau. Acest brav român, facea transporturi cu propriul autoturism –periodic, la câteva zile- si transmitea gratuit revolutionarilor din zona fostului c.c. atasamentul fratilor basarabeni, prin editii proaspete ale apreciatului cotidian democrat, « Tara ,» care are în antet rostirea lui Eminescu : « Suntem români si punctum! » Desigur ca, exemplare din aceasta publicatie –putem spune revolutionara- le transmiteam printre altii si la locuinta familiei Paunescu, unde erau asteptate cu nerabdare. In perioada imediat urmatoare Adrian Paunescu a fost vizitat în mod repetat de o parte din scriitorii participanti la miscarea intelectuala de revigorare româneasca, din vara anului 1989, care a constituit într-un fel (împreuna cu miscarea înnabusita la 12.12.89 de la Iasi) o actiune precursoare a revolutiei române din decembrie 1989, avându-i pe frontispiciu pe Stefan cel Mare, Mihai Eminescu si Adrian Paunescu. Da, am fost martor personal la Chisinau si am vazut cât de adulat era tribunul si poetul nostru national – când am luat cuvântul la unul din mitingurile televizate, si am precizat ca problema noastra nu este scurta claustrare si eliberare a lui Gorbaciov, ci unirea definitiva a Basarabiei cu tara. Prea multe creere cu informatiile reale sterse erau acolo, ca sa înteleaga prioritatea noastra nationala stringenta. Nici podurile de flori nu au reabilitat situatia critica spirituala si nici cel putin, nu au reusit sa înlature gardurile sovietice cu sârma ghimpata de la Prutul nostru dacic. Am avut si eu cinstea sa fiu invitat la un dineu la resedinta poetului Adrian Paunescu, unde a participat spuma scriitorilor basarabeni progresisti si patrioti, atasati cauzei revolutiei române. In acest grup reprezentativ se aflau desigur Grigorie Vieru, Leonida Lari, reprezentanti ai prestigioasei publicatii « Literatura si arta » precum si altii români tot atât de valorosi.
In acel moment am avut satisfactia, pentru prima data, sa-l sarut pe frunte –cu adevarat- pe luptatorul si poetul Grigorie Vieru, deoarece pâna atunci îl sarutam virtual, pe sticla ecranului de televiziune, în receptii ale postului tv. Chisinau, realizate la Iasi (unde zonal se propagau bine undele electromagnetice), pe când scriitorii basarabeni « au aprins torta independentei. »
In aceste întruniri restrânse, de inima, în spatiu privat, am putut sa ma conving cu adevarat de capacitatea empatica de a relationa cu interlocutorii a oratorului Adrian Paunescu si a se gîndi la ei mai tot timpul disponibil, capacitându-i într-un mod original, poate chiar hipnotic. Aceasta legatura sinergica s-a extins si la românii din fosta diaspora, realizându-se o personalitate juridica, prin înfiintarea oportuna a « Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, » cu mentorul cunoscut, scriitorul si publicistul Victor Craciun. In prezent, presedinte de onoare a acestei ligi si a Congresului anual al Spiritualitatii Românesti este personalitatea culturala mondiala, Adrian Paunescu. La o parte din Congresele anuale ale Spiritualitatii Românesti, desfasurate în ultimii ani, în capitala spirituala a României, la Alba Iulia, în Ardeal, am participat si eu, ca membru comunicator la simpozionul stiintific, când am avut ocazia sa remarc implicarea totala a românului Adrian Paunescu în reusita acestor evenimente internationale de prestigiu.
Concomitent, dupa anul 1990, dupa exemplul basarabenilor, am înfiintat Asociatia Victimelor Represiunilor Staliniste din România (ARVIS), cu sediul în Bucuresti, a carui presedinte fondator am fost ales eu, ca un recunoscut represat, cu întreaga familie. De altfel, aceasta persoana juridica, devenita cunoscuta, a activat alaturi de « Asociatia Probasarabia », când era în voga sub conducerea lui N. Lupan si a lui Gr. Pan Halipa, promovând sinergic interesele unitatii nationale si traditional-culturale, de dincolo si de dincoace de Prut, precum si cele revendicative, individuale si de grup.
Este cunoscut ca resedinta Paunescu era frecventata si de sotii cântareti si patrioti de exceptie, basarabenii Aldea si Doina Teodorovici, pâna la cumplitul lor sfârsit. Am avut si eu placerea sa particip la câteva evenimente culturale din Bucuresti si zonele limitrofe, unde amfitrioni au fost cei doi regretati disparuti, ajutati permanent de Adrian Paunescu. Fiind constiincios, dupa data de 15 ianuarie 1990, când am predat gestionar la armata inventarul din primire, am parasit sediul cucerit si am reluat serviciul de executie, la “Canalul Dunare – Bucuresti”(unde eram stramutat obligatoriu din Iasi), refuzând un serviciu neretribuit, în cadrul Primariei Sectorului 1, oferit de FSN.
Dupa stingerea ecourilor revolutiei, la îndemnul camarazilor din aceasta miscare, am participat la primele alegeri locale, candidând din partea « Partidului revolutiei » pe unul din cele 12 optiuni la scaunul de primar al capitalei. Desigur ca gestul a fost hazardat, deoarece toti alegatorii, în acea perioada, au votat cheia, în persoana necunoscutului Crin Halaicu. Am reusit totusi, într-un anonimat total, într-o perioada de 10 ani, sa fiu cercetator stiintific si om de stiinta, cu bune rezultate creative la ICTCM - Bucuresti.

Mircea Duzineanu